Terapii

Te văd

Eu cred în povești cu zâne, în miracole și în Dumnezeu. E nevoie de o oarecare „nebunie”, probabil, să-ți trăiești povestea  într-o lume  care fuge din ce în ce mai mult de iubire și de Divin. Dar în universul meu „zorbatic”, povestea curge așa cum o imaginez. Și eu o trăiesc așa cum o imaginez.

De exemplu, îmi imaginez că lumea crede, ca mine, în iubire. Așa, orbește. Cu încăpățânare chiar. Fără întrebări suplimentare. Fără a ține socoteala. Și, mai ales, fără politică. În acea iubire care ține la adevăr, care te despoaie de măști și-ți arată ca în oglindă vulnerabilitatea, nesiguranța, imperfecțiunea. Acea iubire care-ți arată unde și ce să șlefuiești ca să iasă îngeri. Vorba lui Brâncuși.

„Îți amintești prima mea declarație de dragoste?”

„Mi-e imposibil să uit.”

„Te văd. Te văd cu fiecare din trilioanele de celule din ființa mea. Îți poți imagina așa ceva? Trilioane de lumi care, toate la unison, au luat decizia conștientă să te iubească.  Trilioane de inimi și de conștiințe și o singură decizie. Una  măcar putea să aleagă să trăiască într-o lume diferită de a ta.  Una măcar putea să te ignore. Să treacă pe lângă tine și să nu te observe, în timp ce tu te plimbai nonșalant pe strada de vizavi, știi, ca-n filmele alea enervante în care vrei ca protagoniștii să se întâlnească, dar ei se ratează la milisecundă. Atâtea lumi care au ales același destin. Nu e fabulos?”

„E minunat, dar copleșitor. În plus, nu crezi ca alegi să vezi doar ce vrei să vezi?”

„Te referi la umbre? Le-am văzut de nenumărate ori. Le vedeam profilul pe lumina mea.  Am văzut fiecare frică. Fiecare imperfecțiune. N-au clintit nimic în mine.”

„Oprește-te. Cuvintele tale mă amețesc, mă simt ca într-un basm, ca în „Alice în Țara Minunilor”. Îmi pierd simțul realității cu tine. Mi-e frică să nu rămân blocat în lumea asta a ta ciudată, în care lucrurile apar doar pentru că le privești într-un fel anume și unde oamenii se iubesc după alte legi cuantice.  În plus, nu mai vreau  să-mi predau inima în mâinile nimănui. Am făcut asta odată și m-am simțit ciuntit și slab.  Și ferecat, ca într-o închisoare. Ce ciudat, să te simți prizonier într-o inimă care nu-ți aparține, deși vrei asta. Vezi, deja vorbesc ca tine. Mai bine ne întoarcem la ce a fost înainte, la o realitate anonimă în care suntem doi străini oarecare.”

„Ești nebun? Tu știi câtă muncă este?  Ar trebui să comand fiecăreia dintre cele zeci de trilioane de lumi să te dememoreze. Numai Dumnezeu poate face asta. Ar trebui să-mi construiesc o lume nouă în care nu te-am reîntâlnit niciodată și o nouă mecanică a inimii; în plus un manual de utilizare nou-nouț și  emoții pe care nu le-am trăit niciodată. Să caut alte cuvinte cu care să vorbesc cu oamenii.  În fine, înțelegi, trebuie să mă reinventez de la zero.”

„Hmm, nu, n-aș vrea să faci asta. Mi-e greu să recunosc, dar îmi place lumea asta sălbatică în care trăiești, chiar dacă mi-e frică de ea.  Îmi place cum învârți în mine stări pe care nu le-am avut niciodată.”

„Îți amintești de pasajul ăla din „What dreams may come”, când Robin Williams se duce în iad să salveze sufletul soției pe care o iubise ca un nebun?”

„Parcă.”

„Ajunge în iadul ei, care de fapt era un fel de paradis al lor pierdut, și îi spune:  ”Te iert, pentru că ești atât de frumoasă încât un om renunță la paradis ca să trăiască în iad alături de tine.  Și amândoi se întorc în paradis.”

„Mereu alegi cele mai interesante metafore. Deci raiul meu e iadul tău? De ce nu pleci, atunci? De ce?”

„Nu știu. Probabil cred, ca Alice, că în infinitatea asta de lumi, există una posibilă pentru noi.”

„Există.”

„Tu crezi în paradis?”

„Tu nu? Și atunci ăsta ce e?”

 

 

It's only fair to share...Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *