Terapii

Două lumi diferite, același Univers

De fiecare dată când pleci, lași o poartă deschisă către una dintre lumile tale fabuloase.

Când mi-e dor de tine, (și asta se întâmplă mai tot timpul), îmi iau caietul și creioanele și pășesc acolo, în întâmpinarea ta.

Știu exact unde să vin, iar tu mă găsești mereu, deși nu ne întâlnim niciodată în același punct. Suntem două particule interconectate pentru care timpul și spațiul nu reprezintă o barieră.

„L-ai adus?” mă întrebi cu nerăbdare.

„Da”.

Îți dau caietul. Îl deschizi curios și ochii tăi înfometați  încep să deruleze cuvintele din galaxia mea îndepărtată. Nici nu realizezi că te privesc pe furiș și că-ți analizez conturul feței, mișcările buzelor, mâinile, fiecare gest, fiecare tresărire. Complet distras de prezența mea, degetele tale se plimbă pe pagini, le atingi încet, cu atenție, de parcă ai citi în Braille, iar eu mă bucur, pentru că știu că-mi va rămâne parfumul tău. Cuvintele mele curg prin fața ochilor tăi, iar eu rămân în tăcere și te privesc. Ore în șir te-aș privi, și tot nu mi-ar fi de ajuns. Uneori închizi ochii și te lași legănat de cuvintele mele ca un copil. Ești frumos… Oare ți-ai dat seama că te iubesc ca o nebună?

Brusc ți-ai ridicat ochii și m-ai privit, mi-ai citit gândul și m-am rușinat. Cum de m-am trădat așa ușor?

„Ca o nebună?”  Zâmbești și ridici dintr-o sprânceană exact așa cum îmi place mie. „Am știut dinainte să mă vezi. Am știut că mă iubești într-un fel anume care mi-e străin. Am știut că e singurul tău mod de a iubi și mi s-a părut fascinant. Cred că tu nu ți-ai dat seama că am venit în lumea ta îndepărtată tocmai ca să înțeleg această nebunie.”

„Să o înțelegi? Asta nu te va face să o trăiești. De asta mi-ai dăruit caietul? Pentru explicații suplimentare?”

„Da. Cuvintele tale îmi vorbesc în lumi pe care nu le cunosc. Și vreau să le cunosc. Lumea mea e atât de diferită. La tine totul e ca într-o vrajă, eu nu-mi permit atât de mult imprevizibil, la mine e ordine, sunt calcule precise, matematică, geometrii spațiale, în fine, lucruri esențiale. ”

„Și asta numești tu libertate?  Păi unde încape nebunia în contabilitatea ta precisă?”

„De asta te-am căutat. Să te studiez. Să înțeleg. Uite, de exemplu,  felul în care conjugi verbul a iubi. Iubești. Atât. Pentru tine nu există trecut, nu există am iubit. Dacă iubești, e clar că ai iubit dintotdeauna și vei iubi până la final. E singurul verb care nu suportă conjugarea. Nici negația, nici imperativul.”

„Ai înțeles asta cum? Nu am scris în caiet”.

„Cuvintele sunt doar un înveliș. Eu citesc esența care se ascunde dincolo de ele. Citesc chiar și gândurile pe care nu le exprimi aici.”

„Atunci vrei să desființăm caietul?”
„Dimpotrivă, vreau să-l ființăm. Am nevoie de el. O nevoie ciudată, viscerală parcă. Ai adus dependența în lumea mea liberă.”

„Tu m-ai găsit. Tu ai pășit în lumea mea. De data asta caietul rămâne la tine. E rândul tău să te descoperi.”

„Ce vrei să cunoști?”

„Orice. Totul. Chiar și banalitățile lumii tale. Da, vorbește-mi despre cele mai neînsemnate lucruri. Povestește-mi cele mai absurde vise. Lasă-mă să deduc apoi totul, să găsesc liantul, esența. Oricum cuvintele sunt doar un înveliș, nu?”

„Mă dezarmezi. Nu știu cum faci asta. Dă-mi caietul. Și creioanele. Am să le arunc la întâmplare printre lucurile mele esențiale. Și când o să mă împiedic de ele o să-mi amintesc de tine. Ne revedem în galaxia ta îndepărtată.”

Am mai aruncat o privire în urmă înainte să plec. Mă întorceam cu mâinile goale și sufletul plin.

„Ce ciudat. Două lumi atât de diferite. Același univers. Și un caiet care ne unește.”

 

It's only fair to share...Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *