Terapii

Timpul nu vindecă nimic

Am preluat ideea că timpul vindecă dintr-o lipsă de asumare și curaj. E cumva liniștitor să crezi că traumele și suferința  dispar de la sine doar pentru că trece timpul și tu nu te mai uiți în urmă. Liniștitor, dar iluzoriu. Iar atunci când realizezi că timpul nu este terapeut și că suferința e la fel de palpabilă ca la început devii mult mai exigent cu tine, mult mai critic. Cu siguranță mai puțin empatic cu suferința celorlalți.

Ca terapeut, ideea că timpul vindecă mi se pare foarte periculoasă. O aud frecvent în timpul ședințelor.

„Nu mai sufăr după moartea copilului meu, au trecut 10 ani de atunci”.

„Nu înțeleg de ce încă sufăr, doar am divorțat anul trecut, trebuia să-mi revin până acum”.

O folosim și noi în interacțiunea cu ceilalți, crezând că le ușurăm suferința și le dăm speranță: „Nu-ți fă griji, ai să vezi, cu timpul o să te simți mai bine, durerea se va dilua”.

Care este limita? Ce înseamnă „cu timpul”? Cam cât „ar trebui” să dureze? Câteva luni? Un an? Mai mulți? Toată viața?

Și dacă durerea nu dispare ca prin minune ce vom crede despre noi? Că nu suntem suntem în stare să mergem mai departe? Că suntem slabi, neiertători? Ne vom compara cu ceilalți poate?  „Colega mea a trecut prin aceeași experiență și este bine, eu de ce nu sunt?”

Pentru binele nostru și al celorlalți, ar fi bine să reciclăm această convingere. Timpul  în sine nu are capacitatea de a șterge trecutul. Nu rescrii o traumă cu ochii închiși. Nu vindeci emoțiile uitându-le sau îngropându-le.

Iată câteva semne care îți pot arăta că ai traume neprocesate:

  • Încerci să minimalizezi suferința;
  • Îți este adesea rușine de ce ai trăit;
  • Te simți vinovat, furios, îndurerat;
  • Rememorezi adesea scenarii din trecut încercând să le reașezi într-o altă formă sau conținut:  „Dacă aș fi făcut asta poate s-ar fi întâmplat asta”
  • Preferi să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic;
  • Ți se întâmplă ca anumite lucruri, oameni, senzații să te facă să retrăiești suferințe din trecut;
  • Ai observat scenarii repetitive în toate aspectele vieții tale: profesionale, familiale, sentimentale, relaționale;
  • Ai afecțiuni severe sau foarte severe.

Vindecarea este un proces activ, iar participarea și angajamentul tău sunt  esențiale. Cel mai bun sfat pe care-l poți da unui om în suferință este să nu amâne vindecarea și să apeleze la un terapeut.

Cum se formează o traumă

Când trecem printr-un episod traumatic, creierul nostru este „amprentat” cu imagini și senzații provenind de la toate cele 5 simțuri. Trauma este stocată în creier, în memoria celulelor și în țesutul conjunctiv. Celulele reacționează chimic la fiecare gând. Joe Dispenza explică modul în care chimia corpului nostru este profund dezechilibrată de gânduri.  Gândurile repetate devin convingeri, scenarii după care ne ghidăm întreaga realitate interioară, și, implicit, realitatea exterioară. Convingerile sunt scheme neuronale care eliberează constant semnale chimice, acestea rezultând în emoții. Practic, emoțiile sunt compuși chimici mereu în mișcare, influențând sănătatea întregului organism.

La o persoană sănătoasă și echilibrată, emoțiile (chiar și cele negative) curg neobstrucționat prin corp, fără a influența semnificativ procesele organismului. În cazul unei persoane cu traume încă neprocesate, prezente și captive în corp, sistemul imunitar funcționează pe modul „supraviețuire”. Procesele din corp se concentrează pe a susține doar supraviețuirea, într-un ritm de alertă continuă. Mai mult, memoria celulelor poate fi reactivată în orice moment, iar infuzia de substanțe chimice toxice se resimte pe toate palierele ființei.

Cum eliberezi traumele

Pentru a genera vindecarea este primordial să întrerupi cercul vicios dintre convingeri și emoții, să înlocuiești schemele neuronale greșite care s-au format în momentul traumatic și să eliberezi emoțiile reprimate aferente traumei respective. Ai nevoie de un specialist ca să faci asta.

Există metode și terapii prin care amprenta traumelor poate fi scoasă din memoria celulelor, țesuturilor, organelor, permițând astfel re-echilibrarea sistemului nervos.

După cum vezi, vindecarea necesită atenția ta totală și muncă. Vindecarea nu este un proces pasiv. Lucrurile nu se întâmplă de la sine. O traumă nu dispare doar pentru că o privești sau vorbești despre ea.

Dacă nu faci nimic, nu se schimbă nimic.

Vindecarea este, însă, posibilă. Te poți elibera de condiționări, de emoțiile reprimate, de lanțurile care te împiedică să-ți manifești cel mai înalt potențial și să devii suveran, arhitectul unei vieți împlinite și centrate.

It's only fair to share...Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *